Cluj-Napoca, o garsonieră confort III

Eu vă propun o discuție depre locuire și calitatea vieții în Cluj-Napoca, pornind de la două premise:

Să construim pe orizontală și să ocupăm astfel suprafețe mari, care ar putea fi folosite în diverse scopuri nobile, aerisite și estetice ca, de exemplu: parcuri și naturi cu păuni, căprioare și bicicliști;

Sau construim pe verticală, folosind intensiv fiecare petec de urban, desfiinţând cartiere de case, grădini, parcuri, malurile Someşului (care, cândva, s-ar putea să fie navigabil) și deranjăm ochiul exigent pe partea de estetică şi nevoie de “verde” al activiştilor de mediu?

Întreb: au nevoie oamenii de case decente, cu bucătării în care, dacă e posibil, să încapă chiar și doi membri ai familiei în același timp, cu băi mai mari decât șifonierul, au nevoie oamenii de locuri de muncă, au voie la libertatea de deplasare? Au nevoie oamenii de centre comerciale în care să-și crească consumul și să salveze macroeconomia de la înec?

Să încercăm să definim ce înseamnă BINE.

Că BINE înseamnă şi ca lumea să aibă locuri de muncă (deci spaţii construite în care să-şi desfăşoare activitatea) și iazuri; şi mijloace de transport în comun rapide și eficiente, dar și pomuleți, spații de locuit și spații verzi; şi bulevard cu trei benzi pe sens, din care una de mare viteză, dar și case vechi din secolele trecute.

Dar viața eeste dură și relaxarea estetică se ține pe bani grei, din impozite plătite şi de Nea Vasile acela care stă la etajul 7 sau 5 în Mărăști sau Mănăștur, sau Între Lacuri ori bot în bot în Floreşti, în 37 sau 45 de metri pătrați.

Dacă vorbim în termeni de alegere, cetățeanului, de banii lui, trebuie să i se propună variante și să i se explice de ce unele sunt viabile, altele nu. Să se spună adevărul despre bani: și cum se câștigă aceștia, nu numai cum se cheltuie.

Aceasta este onestitatea care i se cere oricărei discuţii dintre administraţia locală şi cetăţeni. Dacă există o discuţie – ceea ce în Cluj-Napoca, municipiu în care cumetria şi şogorismul sunt arbitrariul de care profită primarul pentru a-şi impune propria viziune (care nu concide, din ce în ce mai vizibil, cu cea a contribuabililor) nu prea există.

Ar fi bine să identificăm cu ce probleme ne confruntăm (altele decât voinţa lui Emil Boc de a intra în istorie ca cel care a falimentat municipiul prin impunerea proiectului fantasmagoric de inutil al unui metrou):

Cererea de spații de locuit. Cluj-Napoca fiind centrul studențesc și medical al Transilvaniei, un centru economic și comercial în expansiune, cererea de spații de locuit va fi întodeauna mare – și, deja, e cam târziu să te lupți cu imobiliarii. Construcția haotică a dus la prăbușirea mobilității.

Ce se face acum doar adânceşte dezastrul mobilităţii, nu-l rezolvă.

Transportul (traficul, infrastructura, transportul în comun, parcările). Poate e momentul să afle şi Emil Boc că “traficul” e chestia aia când oamenii se duc la serviciu și la cumpărături, la rezolvat probleme administrative (şi, a dracului administraţie, numai în Centrul municipiului îşi are aşezămintele), când se duc la rude și la prieteni, la mare sau la munte sau la școală;

“Infrastructura” e benzile alea pe unde circulă mașinile și la care ai de ales, pe de o parte între trafic de autoturisme plus transport în comun pe bulevarde și străzi largi, pe de altă parte case cochete pe marginea unor străzi cu parfum interbelic pe care circulă la comun autoturisme și autobuze și pe de cu totul altă parte case cu parfum interbelic pe marginea unor străzi cochete pe care circulă doar autobuze;

Parcările sunt locurile acelea unde oamenii își lasă mașinile preferabil fără să meargă pe joscătre casă sau serviciu între 6 și 8 km.

Siguranța sau, mai bine zis, lipsa ei (câini maidanezi și alți violatori sau băeți de cartier): iubim și câinii, iubim și vagabonzii dar până când și, mai ales, unde? Lăsăm câinii pe stradă, îi omorâm sau le facem adăposturi? Cine plătește? Cum rezolvăm problema în timp, astfel încât peste 6 luni, 2 ani sau 7 ani să nu fim nevoiți să îi omorâm iar și iar, sau să umplem tot județul de adăposturi de câini? Sau în fiecare zi să umplem trenurile cu vagabonzi pe care să-i expediem către casele lor (dacă le au). Sau, cum ne prefacem că nu există Pata Rât, să ne prefacem că nimic din aceste probleme nu există.

Subvenții la căldură, ajutoare, asistență socială: ce alegem: omul bun sau omul prăjit la buzunare?

Educație și sănătate, finanțarea școlilor și spitalelor: lăsăm educația și sănătatea să se ocupe privații de ele și noi (ca administraţie) facem spații verzi și restaurăm case?

Deficitul de spații verzi: facem agrement în parcuri (distracție, terase, tiribombe, mașinuțe și bărcuțe) ca să scoatem un ban-doi pentru întreținerea lor și lăsăm și capitaliștii să scoată și ei un ban din mult-lăudata creștere a consumului, sau adoptăm filozofia grădinilor sălbatice pe banii contribuabililor -  să se bucure și boschetarii de un cămin?

Conservarea arhitecturii vechi: Orice clădire construită înainte de 1946 e monument istoric? Ce facem cu o casă ”cochetă”, aproape monument istoric sau chiar monument istoric? Obligăm proprietarul s-o țină în picioare? S-o restaureze? Să stea în ea? Și dacă nu vrea să stea în ea? Și dacă nu vrea sau n-are bani s-o restaureze? Dacă așteaptă să pice și să-și folosească proprietatea în interesul lui propriu, de om, nu de animal estetic sau spectator de arhitectură? O restaurăm pe banii contribuabilului, inclusiv pe banii familiei care stă în Mănăștur sau Mărăști, la etajul 9, la 42 de metri pătrați și îl felicităm pe proprietar că are o casă așa de monument încât merită să beneficieze de serviciile primăriei, pe banii contribuabilului?

O cumpărăm de la proprietar cu sute de mii de euro și mai băgăm câteva sute de mii de euro în restaurare? De unde bani pentru toate astea? Pe banii cui facem noi toate aceste fapte estetice şi bune?

Canalizarea: nu s-a atins nimeni de ea, de 100 de ani încoace. Putem să o lăsăm să deverseze în stradă. Un bloc nou oricând se poate racorda tot la ea...

Ideea e că, din păcate, clujenii nu sunt numai pensionari cu pensii de lux, plini de bani și de timp liber și nici oengiști care trăiesc din salvat case și parcuri. Sunt oameni cu familii și serviciu, cu nevoi de locuit, de mers la serviciu într-un timp rezonabil, de dus copilul la creşă, grădiniţă sau școală, de făcut cumpărături, cu nevoi de mici și bere, cu nevoi de serviciu adică, de angajatori adică, de capitaliști care să facă chestii (inclusiv violat spaţiul urban), cu nevoi de plătit chirie, gaze, curent și apă rece sau caldă, toate după remunerație.

Pentru matematicieni, spațiul e infinit, la fel cum pentru cei care fac afaceri cu statul banul este, încă, infinit.

Vestea extrem de proastă pentru politicieni și afaceriști este că în Cluj-Napoca (în România, în lume) și spațiul și banii sunt chestiuni finite. Și că în astfel de condiții, trebuie făcute niște alegeri, stabilite niște priorități, făcute niște sacrificii, gândită o întreagă strategie, o întreagă filozofie de la care să pornească dezvoltarea (sau conservarea) Clujului.

Revin şi afirm: dincolo de calitatea programelor, importantă e onestitatea și coerența lor și, să nu uităm, onestitatea și curajul celor care gestionează banii şi/sau fac propuneri pentru gestionarea acestora de a spune adevărul.

Un program mincinos e un program care pornește de la premisa că (de exemplu) Clujul are 300.000 kmp și buget de cheltuit de 1 miliard de euro pe zi.

Dar Cluj-Napoca nu este o sumă de clădiri, mai mult sau mai puțin vechi sau frumoase, nu e nici pășune sau pădure, nu e nici parc industrial sau mall, nu e nici autostradă, nici experiment urban, este un loc în care trăiesc peste 450.000 de oameni (cred).

Ce facem cu ei: îi minţim şi ca admnistraţie şi ca activişti civici?

Sau descoperim că Adevărul, indiferent cât de dureros ar fi, poate fi şi spus?

Şi, gata!

Adauga comentariu